Mina Galii este unul dintre tinerii care au acceptat provocarea Teach for Romania să schimbe percepția despre profesorii și învățătorii care predau în mediul rural, cu precădere în zonele defavorizate. A făcut naveta zilnic cu trenul pentru a ajunge la școala unde preda copiilor din ciclu primar și a sădit copiilor cu care a lucrat importanța educației și a studiului. În prezent, continuă să lucreze cu copii din medii defavorizate, prin intermediul Fundației UiPath, fondată de prima companie unicorn românească, cunoscută și recunoscută deja global.
Lucrezi deja de câțiva ani cu tot felul de copii din medii defavorizate. Cum ai ales această meserie?
E interesant să văd reacția oamenilor mai proaspeți din viața mea când află că eu, după studii și experiență anterioară, sunt IT-istă (ba chiar și jumătate din anul ăsta am fost programator). A fost o întâmplare să ajung printre copii într-un sat din Dâmbovița în 2013, doar să le povestesc cum e viața de student. A crescut precum o sămânță de floare timp de doi ani dorința de a fi mai des alături de copii, așa că am devenit profesor în Teach for Romania, unde efectiv mi-am dat seama că, atunci când sunt printre ei, devin cea mai bună „eu” posibilă – sunt atentă la ei, sunt atentă la mine, devin glumeață și veselă, iar ei se simt bine cu mine. Cum spuneam, în prima parte a anului am fost programator, dar am revenit de curând la pasiunea mea cea mai mare: copiii, ca parte din echipa UiPath Foundation.
Ce ți s-a părut cel mai greu în lucrul cu copiii? Dar cel mai ușor?
În primul meu an la catedră mi-am dat seama că meseria de profesor nu e pentru oricine – cu atât mai mult pentru un om care are ambiția de a deveni un profesor BUN. A fi la catedră (și nu numai) înseamnă să vezi grupul de copii din fața ta, să știi poveștile fiecăruia, să știi că ai niște obiective educaționale pentru fiecare dintre ei și să încerci să îl ajuți pe fiecare în parte, de acolo de unde este până cât mai aproape de ceea ce ți-ai propus pentru fiecare. Mie nu mi-a ieșit prea bine în primul an, iar asta ar fi mențiunea mea drept cel mai greu lucru din viața mea profesională – să lucrezi diferit cu un grup de copii, astfel încât să vezi că fiecare dintre ei evoluează. Cel mai ușor? Să fii acolo. Să îi întrebi ce părere au despre diverse subiecte, să îi întrebi care e ziua lor favorită și de ce, ce ar face ei în diverse situații ipotetice ș.a.m.d. Atunci relația este egală și nu mai este nimic dificil de moderat.
Cine a fost profesorul tău preferat din școală? De ce?
Hmm, o să menționez doi, ambii profesori din liceu: profesoara mea de chimie, Vidinei Maria, și profesorul de fizică, Nicolescu Adrian. Din chimie îmi mai amintesc vag câte ceva, dar pe profesoara mea mi-o amintesc cum intra în sală zâmbind mereu, alocând cel puțin cinci minute la început pentru a vedea cum mai suntem, ce mai e nou și ce păreri avem despre diverse subiecte fierbinți din societate. Apoi îmi mai amintesc când, în clasa a 12-a, după weekend-uri și chiar seri din săptămână când lucram într-un restaurant, eram extrem de obosită și neatentă, iar odată am adormit cu capul pe bancă la ora ei. Reacția? M-a lăsat să dorm până când m-a trezit un zgomot banal din clasă, apoi m-a întrebat ce se întâmplă cu mine. Nu mi-a reproșat nimic, ci doar m-a ascultat, mi-a zâmbit și a continuat lecția.
Despre fizică ce să zic? Absolut nimic nu îmi mai amintesc din materie, dar știu că nu o să uit niciodată acest profesor – era vizibil din altă categorie intelectuală decât orice adult am fi cunoscut noi până atunci, drept pentru care era mare motiv de laudă pentru noi când, în lunile de mai din fiecare an, lipsea trei săptămâni pentru că participa la conferințele NASA. Și totuși, din prima săptămână a cucerit toți copiii și și-a câștigat respectul – a devenit, așadar, un prim model de om cult, care știa să țină o discuție despre orice subiect din lume (sau așa percepeam noi la vârsta aceea dar vreau să păstrez imaginea asta ca pe un propriu ideal), și totuși a devenit cool printre adolescenți.
Ai avut momente dificile în timpul școlii (bullying, stres)? Cum le-ai depășit?
Oh, am avut parte de mult bullying în școala generală. A fost extrem de greu, iar lumea mea era urâtă – iar asta nu doar pentru că nu auzeam mai niciodată cuvinte drăguțe despre mine însămi, dar și pentru că eu uram pe toată lumea pentru că simțeam că sunt un om chiar bun, dar că nimeni, niciun copil, profesor sau alt adult nu are răbdare să stea să sape mai mult ca să vadă asta despre mine. Îmi ziceam întruna: „și eu știu să zâmbesc și să fiu drăguță, și eu știu jocuri pe care le-am putea face împreună” dar niciodată nu mă simțeam văzută de cineva. Cel mai rău era când mă simțeam atât de invizibilă pentru toată lumea încât uneori îmi spuneam „dacă tot nu-i pasă nimănui de mine, de ce mai trăiesc pe lumea asta?”. Oh, era dureros, și îmi dau seama că încă este foarte dureros să îmi amintesc.
Ca să depășesc povestea bullying-ului, soluția mea a fost să aștept și să fug. Așadar, am strâns din dinți și mi-am propus să rezist până aveam să termin clasa a 8-a, ca apoi să o iau de la capăt fără niciunul dintre oamenii pe care îi cunoșteam. Ăsta a fost principalul criteriu după care am ales liceul în care voiam să studiez: să nu cunosc pe nimeni, ca să fie ca o foaie albă.
Povestește-ne o întâmplare fericită din timpul școlii. Cum te-a ajutat în viitor?
O întâmplare fericită… nu e chiar o întâmplare, ci mai degrabă o reușită. E o continuare a poveștii de mai sus: când am intrat la liceu, am început să mă prezint cu un alt nume – Mina, pe care îl folosesc și astăzi. M-am simțit o adevărată impostoare că nu mă prezentam Mihaela, cum mă numeam de fapt, dar nu mai voiam să fiu deloc persoana din școala generală de care râdeau toți copiii. Bucuria mea venea cu fiecare om care mi se adresa drept Mina, fiindcă atunci mă simțeam acceptată, validată și, în fine, respectată. Uitându-mă înapoi, mi-am dat seama că numele ăsta m-a salvat. Mi-a fost, practic, startul unei noi vieți în care am reușit să mă integrez mai bine și să fiu eu bine cu mine însămi.
De ce este importantă educația?
Oh, aș putea să dau multe răspunsuri și din multe unghiuri, dar o să-l prefer pe cel profesional acum. Educația înseamnă acces și privilegiu. Mă gândesc acum la copiii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului și care provin din familii în care părinții sunt analfabeți și neșcolarizați: deși toată intenția părinților este la locul potrivit, la fel și efortul copilului, faptul că părinții nu au o proprie experiență pe băncile școlii înseamnă că nu știu cum să îi încurajeze și susțină, motiv pentru care copiii acumulează decalaje, deși potențialul lor este promițător. Ca un copil să ajungă un adult productiv și complet funcțional înseamnă, așadar, privilegiul de a fi avut alături adulți care l-au îndrumat potrivit, care s-au preocupat bine de nevoile lui emoționale și educaționale. Așadar, în lumea noastră de azi, sunt cam prea puțini copiii privilegiați, dacă mă întrebi pe mine, iar educația așa cum e, la nivel de România cel puțin, nu își valorifică potențialul.
De ce ar trebui să își continue un tânăr din ziua de azi studiile?
Știți experimentul ăla cu bomboanele? Evaluatorul experimentului le-a spus copiilor că, dacă vor, pot primi o bomboană imediat sau pot aștepta zece minute și atunci vor primi două. S-a dovedit că cel mai mare succes în viață îl au, așadar, oamenii care investesc răbdare în tot ceea ce fac fiindcă, altfel, vor primi ceea ce se numește instant gratification și vor pierde miza cea mare. Cam așa e și cu școala – știu că e greu, că unii profesori nu înțeleg problemele adolescenților și că majoritatea ar fi urlat și la mine văzându-mă că dorm cu capul pe bancă. Știu că sunt rari profesorii care vin cu înțelegere către tineri și că poate școala, pentru un tânăr, poate fi cam neplăcută. Totuși, la momentul ăsta, cum arată alternativele? Cum și-ar putea tânărul imagina viața peste zece ani? Ar merita să plece acum? Trăim într-o societate în care singurul mod prin care un om venind dintr-o familie modestă poate ajunge recunoscut și valorizat este prin școală. Celelalte metode care le-ar putea surâde tinerilor s-ar putea să aibă o finalitate nefericită.
Daca ai intrebari, discuta cu un adult de incredere sau suna la 116111 sau scrie-ne la telefonulcopilului@telefonulcopilului.ro
