Desenează de când avea trei ani. Sora ei mai mare îi citea, iar ea desena ce auzea. Apoi a început sa creeze haine păpușilor, păpuși la care nu a renunțat până la liceu. Acum ilustrează cărți pentru copii, dar și reviste de modă. De fapt, este printre cele mai cunoscute ilustratoare din România. Când mai are timp, realizează desene pentru eșarfe, dar și păpuși. Păpuși pe care le încearcă mai întâi fetițele ei în vârstă de cinci, respectiv trei ani.
Află povestea lui Ágnes Keszeg, ilustratoarea care a visat din copilărie să creeze o lume mai frumoasă.
Cine este Ágnes Keszeg?
Sunt născută în Turda, un oraș destul de mic la 30 km de Cluj, am o soră mai mare cu doi ani decât mine. Mama era dactilografă, iar tata profesor de literatură și de limba franceză când eram noi mai mici și apoi a devenit profesor la Etnografie și Antropologie la Universtiatea Babeș-Bolyai.
Am avut o copilărie frumoasă, când aveam cinci ani, după moartea bunicului meu, ne-am mutat în casa natală a mamei mele. Aici aveam curte și parcă a început o altă perioadă a copilăriei noastre, nu pot să uit verile lungi petrecute în curte, sub umbra viței de vie. Cel mai mult ne jucam cu păpușile, aveam și casă de modă, cum spuneam noi. Desenam haine și le reproduceam. Sora mea citea foarte mult de la început. Și cum eu încă nu știam să citesc, trebuia să mă joc singură și să fiu creativă, să-mi inventez jocuri. Așa că desenam, iar, de multe ori, desenam ce citea ea. Am desenat foarte mult în copilărie.
Ne-am înscris devreme la Clubul Copiilor- sora mea era la școală, iar eu la grădiniță. Și am ajuns să fac ceramică, să modelez în lut, să țes, să desenez. Îmi plăcea foarte mult și acasă încercam să continui aceste activități. Tata mi-a făcut o ramă de țesut din patru șipci de lemn, am bătut multe cuie una lângă alta, iar peste ele am pus ața de urzit. La un moment dat, am primit cadou de la o prietenă a părinților mei un sac de fire colorate. Mi se părea fantastic. Părinții mă susțineau, dar nu eram genul de copil care le primea pe toate. Era o limită, restul era creativitatea mea.
Când am avut pojar și a trebuit să stau o săptămână fără să ies din casă, am găsit pe pat albumele de la Editura Meridiane, acele albume cu Goya, Cézanne, Gaugain. Am stat ore întregi să mă uit la ele. Așa făceam adesea când rămâneam singură.
În școala generală aveam note destul de bune, iar eu voiam să mă înscriu la liceul de artă. Nu toată lumea mă încuraja în decizia asta, fiindcă acolo pierdeam mult la materiile teoretice. Am dat admitere la un liceu teoretic din Cluj, am intrat prima, dar am plâns două săptămâni pentru că eu nu voiam acest lucru. Am hotărât cu părinții ca după terminarea clasei a 9-a să mă transfer la arte. Am făcut un an acolo, dar nu mi-am găsit locul în școala aceea, mereu mă gândeam cât de mult pierd pentru că nu sunt la Arte. Și am început să mă pregătesc. Trebuia să dau examen din câteva materii: istoria artei, desen tehnic, pictură, sculptură, desen. M-am pregătit singură din materiile teoretice și mai mergeam la ore de desen la sfârșit de săptămână. Am dat examenul de diferență, și am început clasa a 10-a la Liceul de Artă din Târgu-Mureș pentru că voiam să continui la secția maghiară. A fost dificil, am schimbat două clase și două orașe să ajung acolo. Făceam săptămânal naveta cu trenul- un drum de 100 km care dura cinci ore, așa erau atunci legăturile între cele două orașe. Dar eu voiam să dau și la facultate și mă gândeam că dacă nu voi urma un liceu de artă, voi fi în dezavantaj față de cei care desenau zilnic multe ore, cu profesori de specialitate la școală. Am avut un curaj care nu știu de unde a venit, eu eram un copil foarte timid.
La liceu aveam tapiseria ca specializare principală și asta voiam să studiez și la Cluj la Facultatea de Arte. Voiam la secția de textile.
În primul an de facultate am trecut prin toate cele trei specializări: imprimeu, design vestimentar și tapiserie. Din anul al doilea a trebuit să ne alegem o specializare. Atmosfera de la design vestimentar mi se părea mai efervescentă și până la urmă am optat pentru asta. Ceea ce făceam eu era mai mult ilustrație de modă. Mereu mi se zicea că acord prea multe atenție desenelor. Dar mă simțeam foarte bine, mă simțeam creativă, inspirată de temele date și am experimentat foarte mult în acei ani. Și acum mă gândesc cu nostalgie la perioada studenției, foarte mult m-am format acolo, a fost un exercițiu bun pentru ceea ce urma.
În timpul facultății l-am cunoscut și pe Mihai, viitorul meu soț. Era coleg la facultate, el studia la foto.
Am intrat la facultate în 2002 și am absolvit în 2006. Atunci încă nici nu aveam laptop sau un calculator al meu, toată informația era în cărți și la bibilioteca facultății. Spre sfârșitul anului al patrulea am găsit un album Taschen cu ilustratori și mergeam la un internet café unde îmi notam adresele site-urilor lor: www…și căutam portofoliile. Mi-am zis atunci că asta aș vrea să fac și eu. Am terminat facultatea și am trimis niște schițe la Editura Cerkabella, o editură din Ungaria care căuta ilustrator pentru un text. Astfel, în 2006, când am terminat facultatea, am avut prima colaborare pentru o carte de copii care a și apărut spre finalul anului. Era o carte de poezii care se numea “Iată, minunile se țin lanț” (titlul orginal: Szilágyi Domokos: Lám, egymást érik a csodák).
Între timp am dat și la masterat, iar în timpul masteratului am lucrat nouă luni la o fabrică de confecții din Zalău, făceam naveta între Cluj și Zalău. Eram designer vestimentar pentru haine de copii și făceam 150 de kilometri zilnic pe drum cu încă trei colege. A fost o perioadă epuizantă. Cumva acel lucru m-a convins că eu trebuie să fiu freelancer și să renunț la jobul acesta. Între timp am început să iau legătura și cu revistele de modă, cu mai multe edituri din țară și din Ungaria.
În anii 2006-2008 mi s-au clarificat foarte multe. Am terminat studiile, masteratul, am și am văzut cum e să fii angajat, am avut primele colaborări. Așadar mi-am făcut și un PFA ca să pot lucra sub o formă juridică și mi-am făcut un blog unde îmi postam desenele. În 2008 continuam să lucrez și cu editura din Ungaria, iar la Nemira mi-au apărut ilustrațiile în “Aventurile unui fir de nisip”, o carte scrisă de Anamaria Lembrău. O carte pe care dupa 10 ani am redesenat-o pentru Editura Signatura. În același an, în 2008, am ilustrat tot la Nemira poveștile clasice, basmele lui Petre Ispirescu, dar cartea nu a mai apărut. Au început să vină cereri de la mai multe edituri, am început să lucrez cu editura Móra din Budapesta, Koinónia din Cluj, editura Cartea Copillor, Arthur etc. Acum am peste 30 de cărți illustrate.
Din 2007 am început să colaborez cu revista Elle România și din 2009 am semnat contract cu Elle Spania și, în scurt timp, ilustrațiile acestea au apărut în mai multe țări (Elle Mexic, Elle Turcia, Elle China, Elle Taiwan, Elle Koreea).
Cum se desfășoară procesul de ilustrație?
Citesc povestea mai întâi și trebuie să mă prindă de la început, să văd imeginile în fața mea, altfel știu că îmi va fi greu să desenez și mai bine refuz. Trebuie să existe o compatibilitate cu textul. Este un proces lung. La mine cel mai mult durează până am primele ilustrații, mă documentez, aleg culori, desenez personaje, schițez scene și asta poate să dureze și o lună poate și mai mult. Apoi, dacă mi-am stabilit care este tehnica, cum sunt personajele, mai durează o lună sau două până le termin pe toate, în funcție de numărul de ilustrații. Dar acest lucru ține deja de execuție. Oricum, un desen poate să dureze și 40 de ore.
De obicei, editura vine către ilustratori sau scriitorul propune un ilustrator editurii. Poate însă să fie și un proiect comun, în care scriitorul și illustratorul caută o editură pentru text sau poate să vină și ilustratorul cu o propunere către scriitor.
Adesea vorbesc cu scriitorii și este clar că suntem co-autori, fiecare are un rol la fel de important în succesul unei cărți. Adesea când cineva cumpără o carte pentru copii, cumpără poate pentru cum arată coperta, pentru cum arată ilustrațiile și abia apoi pentru poveste.
Tu creezi însă și eșarfe și păpuși.
Păpușile de porțelan sunt realizate de mine în totalitate, inclusiv am turnat porțelan pentru a le crea capete, mâini, picioare. Hainele eu le gândesc, le cos, le brodez. La eșarfe, eu desenez ilustrațiile, dar printurile sunt făcute în Anglia, pe mătase. Păpușile și eșarfele au apărut pentru că voiam să am niște produse făcute de mine, unicate sau produse în serii foarte mici. Voiam să păstrez ceva și din meseria de designer.
Acum lucrez la o serie nouă de păpuși, care nu sunt din porțelan, sunt făcute din material textile -în cazul acestora, corpul este lucrat de o doamnă care face păpuși și marionete. Ele au fost gândite și pentru fetițele mele. Dar toate sunt păpuși de modă.
Am făcut prima păpușă în 2008, când a apărut o carte cu prințese în Ungaria cu ilustrațiile mele, iar o mămică a cumpărat două ilustrații originale pentru cele două fiice ale ei. Eu m-am gândit să le trimit fetelor și câte o prințesă lângă desene. Știu că au fost foarte încântate. De acolo am ajuns la păpușile din porțelan pe care le creez astăzi.
Ce crezi că îți caracterizează ilustrațiile?
Îmi amintesc cum în copilărie mă uitam la cărți și îmi plăcea să mă scufund detalii. Îmi imaginam cum ar fi să stau în camera lui Cipi (Csipike, piticul) din vizuina fagului sau să mă ascund printre șoricei și veverițe, să fiu ca Alice, în Țara Oglinzilor. Așa vreau să desenez acum, să fie multe detalii, să-i inspire pe copii, să descopere și lucruri noi, care poate nici nu apar în text. Îmi place să mai ascund câte un obiect de design, câte o rochie Dior pe personaje, să pun cărțile mele preferate pe raftul unei biblioteci illustrate, să ascund câteva jucarii preferate a fetițelor mele. Sunt foarte multe detalii personale în ilustrațiile mele.
Ce ai vrea să rețină copiii din cărțile tale?
Atmosfera lor. Desenele trebuie sa aibă și poante, ghidușii, multe detalii mici care pot să-i facă să gândească mai departe sau să-și imagineze alte lumi, diferite de cea pe care o trăiesc.
Asta este frumos în cărți: faptul că tu poți să citești de oriunde, dar, de fapt, poți să fii în altă parte, ascuns în casa șoriceilor sau te poți plimba cu mașinuțe de creion, baloane de săpun, poți avea puteri magice sau nu, te poți plimba printre mamuți, în păduri amazoniene, în orașe închipuite, printre personaje fantastice.
Ai avut momente mai dificile cand erai copil sau adolescentă? Dacă da, cum ai trecut peste ele?
Ceea ce m-a ajutat mereu a fost desenul și să mă retrag în colțul unde desenam. De când eram mică masa mea de desen era și un refugiu, deschideam câteva cărți cu imagini și încercam să mă detașez de ce era în exterior și să-mi creez o lume a mea. Eu am început să desenez când aveam în jur de trei ani, am început de foarte mică. Mă jucam cu păpuși, le făceam haine, le coseam. Așa îmi aduc aminte de mine. Abia când am intrat la liceu am împachetat păpușile și le-am dus în pod. Și acum sunt acolo, îmbrăcate cu hainele cusute de sora mea și cu mine, cu plapuma și perna cusute de noi. Eram destul de singuratică și sensibilă. Dar fără această sensibilitate nu aș putea să fiu cine sunt acum sau să simt nevoia să stau singură multe ore la masa de desen.
Chiar dacă nu puteam de la început să formulez exact numele meseriei pe care o voiam, știam că vreau să desenez și asta îmi făcea plăcere. Părinții mei văzând pasiunea mea m-au dus să văd ateliere de artiști, m-au dus la Cluj să văd expoziții sau statui, clădiri importante, în clasa a IX-a tata m-a dus la Budapesta să văd mai multe muzee. Au fost câteva momente care m-au marcat. Toate lucrurile acestea m-au ajutat și m-au încurajat.
Mi-a fost destul de greu să schimb două școli ca adolescent, când nu prea întelegeam ce e cu mine, să plec singură, dar nu m-am plâns, eram foarte hotărâtă în legătură cu ceea ce vreau să fac și vroiam să învăț cât mai multe.
Ce le-ai spune copiilor care poate au nouă-zece ani și nu vor să citească?
Cititul este cel mai important. Cândva am auzit-o pe autoarea Victoria Pătrașcu spunând într-o emisiune la radio că doar copiii speciali citesc. Și că dacă îi întrebi dacă și ei vor să fie speciali, sigur va răspunde: ”Da”. Și mi s-a părut o formulare care într-adevăr motivează copiii.
Cititul îți dă tot ce ai nevoie mai târziu în viață: informație, încredere, situații neasteptate, imaginație, exemple de urmat, caractere diferite, personaje fabuloase, răspunsuri la întrebările tale. Tot.
Fetițele tale au 5 ani și jumătate, respectiv trei ani. Ce faceți voi să vă bine cât timp grădinițele sunt închise?
Pentru noi perioada aceasta nu este foarte diferită față de cum era și înainte pentru că noi oricum lucram de acasă. Cea mică a început grădinița abia în octombrie anul trecut, deci până atunci ea era cu noi, uneori erau amândouă acasă. Și înainte de carantină petreceam toți patru foarte mult timp împreună. A fost o problemă că nu prea ieșeam sau ieșeam mult mai puțin decât înainte, dar lor le-a plăcut foarte mult și s-au jucat mai tot timpul. Am citit mult cu ele, ne-am uitat la câteva piese de teatru de păpuși online, câteva filme de vârsta lor. Fetele sunt interesate de animale și am citit multe povești și cărți cu animalele, le-au plăcut foarte mult “Doctor Dolittle”, “Doctorul Aumădoare”. S-au jucat de-a doctorul de animale.
Le plac mult și poveștile fantastice cu dragoni, zmee, prințese- acestea le plac oricând. Am citit Vrajitorul din Oz, iar fetița cea mare a fost atât de fascinată încât apoi ne-am jucat în jur de două săptămâni jocuri inspirate de carte. Am făcut teatru de păpuși, am căutat în casă obiecte pentru decor și să facem personajele, am căutat pagini de colorat cu Oz. Multe din jocurile lor sunt inspirate de ceea ce citim. A fost o zi în care au căutat toți mamuții din casă, au căutat cărți în care apar mamuți și mi-au spus să citim despre ei, au desenat mamuți (n-a fost ușor nici să o îmbrac pe cea mica în mamut). În altă zi s-au îmbrăcat în căprioară și șoricel, altă dată cea mare mi-a cerut aripi de liliac, cea mica casă de melc.
Pe rând s-au jucat cu toate jucăriile din casă (și cele care erau ascunse sau neiubite până acum) și noi oricum avem foarte multe jucării, cumpăram jucării și înainte să se nască ele. Iar mie îmi place mult să le colecționez și să fiu înconjurată de ele. Mă inspiră. Și m-a inspirat și perioada aceasta.
Am lucrat mai mult noaptea, când ele dormeau.
Sunt anumiți oameni care îți plac și care crezi ca pot fi modele pentru copii și tineri?
Gross Arnold este primul pe listă. Este un grafician care s-a născut în 1929 tot în Turda și a murit în 2015 în Budapesta. A trăit până la nouă ani în Turda, apoi la Oradea cu familia. El a fugit la Budapesta ca să intre la Facultatea de Artă. Tatăl lui era pictor și îi lua pe cei doi băieți mici cu el să deseneze peisaje în jurul Turzii. Aceste peisaje, casa natală din Turda, atelierul tatălui au apărut mereu în gravurile lui. Toată viața lui era înconjurat de păsări (avea cinteze), multe trenulețe, miniaturi, păpuși, jucării. În atelierul lui din Budapesta în mijloc avea o masă mare cu un oraș în miniatură. Ceea ce îl inspira era acel trenuleț pe care îl pornea și care avea tot orășelul în jur, animale, case, oameni în miniatură. Și-a trăit toată viața jucându-se. A avut expoziții peste tot în lume. Mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc personal.
De asemenea, îmi place foarte mult David Roberts, născut în 1970. El a terminat design vestimentar, a fost pălărier un an în Hong Kong, iar acum desenează cărți pentru copii. Seria poveștilor clasice repovestite de sora lui, Lynn Roberts și desenate de el în stilurile mai multor decade sunt preferatele mele (Cinderella, Sleeping Beauty, Little Red).
Și îmi mai place Christian Lacroix. El este cunoscut ca designer de modă, dar a terminat Istoria Artei. Eu sunt fascinată de ilustrațiile lui încă din facultate. A ilustrat în 2005 dicționarul Le Petit Larousse, sunt foarte celebre și schițele lui de costume pentru Opera din Paris.
Aceștia sunt oricând preferații mei, mă inspiră și îmi sunt model.
Contact:
Răspundem problemelor copiilor, părinţilor și cadrelor didactice, anonim și confidențial:
- la telefon: 116 111 (fără prefix), gratuit din rețelele Telekom fix, Telekom mobil, Vodafone și Orange, de luni până vineri în intervalul 08.00 – 20.00.
- pe email: telefonulcopilului@telefonulcopilului.ro, 7 zile din 7, 24 de ore din 24.
