Scrie și face teatru de păpuși pentru copii. Pentru copiii mai mari scrie despre demnitate, succes și cum să învingi greutățile. Iar pentru cei mai mari copii, adică pentru adulți, face cursuri despre cum aceștia pot să ajungă la idei și decizii mai bune.
Cine este Cristina Andone?
Sunt scriitor și povestitor, îmi place nu numai să termin o carte, ci și să o aduc copiilor, să le-o povestesc prin teatru de păpuși. Sunt mama Theei și a lui Sasha, stăpâna unui cățel pe care îl cheamă Aldo și ronțăitor de mere. Ador să mănânc mere, măcar două- trei pe zi.
Povestește-ne despre familia din care provii și despre studiile tale.
Am fost un copil destul de răsfățat, timp de șapte ani am fost singură în familie, nu am avut frați sau verișori. Apoi, în 1983, s-a născut fratele meu și a urmat și o explozie de verișori.
Părinții mei sunt destul de diferiți de mine. Mama este medic, un om foarte organizat, pragmatic, cu o energie fantastică. Tatăl meu înțelege lucrurile tehnice, le repară și, la fel ca mama, este și el foarte organizat. Eu, în schimb, îmi imaginam și le povesteam foarte mult părinților, ceea ce pentru ei s-ar putea să fi fost chiar îngrijorător. Țin minte că mama mă întreba dacă a venit domnul de la curent să citească panoul. Iar eu nu îi răspundeam direct, nu îi dădeam imediat factura. Îi spuneam o poveste lungă: cum mă simțeam când am auzit niște pași pe hol, cum cineva a sunat la ușă și eu speram că este bunica, cum n-am deschis, cum pe sub ușă a apărut o foaie și lucruri de genul acesta. Iar mama îmi spunea: “Bine, bine, există o factură? Dă-mi factura, dacă o ai!”. Câteodată nu avea răbdare să mă asculte până la sfârșit și pentru mine acest fapt a fost o lecție că trebuie să mă adaptez la ceilalți și la așteptările lor. Mă tem adesea să nu vorbesc prea mult și îmi impun să vin mereu cu informații. Pe de altă parte, când ești povestitor, vorbești despre ce este dincolo de firul direct. Dacă nu am divaga și nu am oferi amănunte, o poveste de dragoste ar fi: “Ea și el s-au întâlnit, s-au plăcut, s-au certat, apoi s-au împăcat, au mai trăit împreună și apoi au murit”. Cam așa ar fi. Dar tocmai amănuntele, desele schimbări de situație creează o poveste.
Tatăl meu era inginer, însă era meloman și îmi punea în fiecare seară un concert de muzică clasică. Și, spre surprinderea lui, îl recunoșteam. Eu nu sunt un om foarte talentat la muzică, nu compun cum compune fata mea și nici nu am fost vreodată extraordinar de bună la pian, deși am terminat o școală de muzică. Însă la școală aveam colegi fantastic de talentați. Colega mea de bancă, Mădălina Pașol, era pianist virtuoz și este o mare pianistă de concerte. Și eu luam zece la pian și ea lua zece, dar era o mare diferență între notele noastre și felul de a interpreta. Eu eram zece clase sub interpretarea minunată, fără cusur a Mădălinei. Mi-am dat seama atunci că nu voi deveni vreodată pianist de concert, așa că m-am îndreptat către un liceu de matematică-fizică. Părinții mei se gândeau că voi face probabil medicina, urmând pașii mamei. Fratele meu mai mic a făcut medicina, eu nu.
Am virat către limbi străine, am mers la Facultatea de Engleză-Română. Au fost patru ani minunați, unii dintre cei mai frumoși pentru mine. A urmat o perioadă de studii postuniversitare la SNSPA, la Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Apoi, am obținut câteva burse în străinătate, unde am urmat cursuri de filosofie, istoria vieții private, teorie politică. M-am deschis foarte mult în perioada aceea.
Ulterior, am schimbat către o zonă, nu opusă, dar diferită de cea a limbilor străine: publicitatea. M-am angajat la agenția Ogilvy&Mather și țin minte că îmi plăcea atât de mult acea clădire, îmi părea atât de frumoasă cu acel covor roșu la intrare încât mi-am zis: “Aș vrea să muncesc mult timp aici și, la un moment dat, să conduc compania”. Stiu că pare un pic megaloman, dar acesta a fost visul meu. Să urc ușor, ușor. Nu să schimb agențiile de publiciate, cum se întâmpla pe vremea aceea. Am ajuns director executiv al Ogilvy&Mather, cea mai mare agenție de publicitate din România la începutul anilor 2000. Aveam bugete foarte mari, călătoream foarte des la New York, la Londra, la Praga. A fost o perioadă în care nu aveam copii, dar aveam foarte multe perechi de pantofi. Eram mereu pe drumuri, în aeroporturi, în conferințe. Nu îmi lipsește perioada aceea, însă îmi lipsește lumea publicității. Am prieteni foarte buni din acea perioadă și ne mai întâlnim și povestim.
Apoi au apărut copiii și mi-am dat seama că nu mai pot lucra atât de intens precum este ritmul din publicitate. Astfel, am făcut un pas în lateral și mi-am deschis firma mea de training. Acum sunt trainer de creativitate, strategie și inovație. Mai exact, îi antrenez pe oamenii mari să vorbească bine, să se dezbare de praful obișnuințelor și al clișeelor.
Și, desigur, am devenit și scriitor…de dragul copiilor mei. Ei mă rugau în fiecare seară să le zic o poveste. Am scris poveștile mai degrabă să nu le uit, mă gândeam că Thea si Sasha vor dori să le recitesc cândva. Doar că a apărut un editor care mi-a propus să le și public. Așa că am publicat la “Adevărul” colecția “Povești din Pădurea Muzicală”. Povești care s-au vândut, spre surprinderea mea, în foarte multe mii de exemplare. Prima ediție s-a vândut în 120.000 de exemplare, o cifră foarte mare în 2011 și o cifră cu atât mai mare astăzi.
Din 2011 am publicat 16 cărți: romanul “Plec”, antologia “Nesupusele” (în două volume), antologia “Cum este să fii fată”, colecția “Povești din Pădurea Muzicală” reeditată sub forma unui roman de artă. Au apărut în această reeditare compozitori precum George Enescu, Paganini, Bach, Vivaldi, Mozart și Beethoven. De asemenea, am scris o carte despre Hugo Alfvén, cel mai cunoscut compozitor al Suediei. Au urmat ‘’Şcoala banilor bine-crescuţi’’, “Cartea bunătății”. Și la “Școala banilor bine-crescuți” și la “Cartea bunătății” pregătesc chiar acum volumul al doilea, care ar trebui să apară la vară.
De ce este importantă educația?
Educație vine din latină, din “educere” care înseamnă a duce pe cineva pe un drum, pe un drum bun. Iar educația chiar ne duce pe un drum bun, ne dă repere și ne face oameni. De fapt, acest lucru ne diferențiază pe noi oamenii: faptul că avem grijă unii de alții, că suntem solidari și că ne transmitem valorile. Este un efort să educi un copil, să-i spui povești, să-i spui ce este bine și ce este rău, dar efortul acesta îl facem pentru a trăi în comunitate și a ne fi mai bine împreună.
Așadar, da, educația mi se pare o valoare fundamentală. Eu mă consider un activist în educație, nu doar un scriitor. Atunci când termin o carte, mă duc cu ea în turneu. Și nu merg doar în librării. Mă duc în biblioteci, în spitale, în școli, în grădinițe. Vreau să dau mesajul acelei cărți și copiilor care nu ar ajunge atât de simplu într-o librărie de la oraș. Mă duc destul de des în sate, în sate greu de ajuns. Cred că educația este șansa noastră de a ne fi mai bine împreună.
De exemplu, în perioada aceasta în care nu avem voie să ținem ateliere și nu pot să mă văd cu copiii, m-am gândit să improvizez. M-am gândit să fac teatru de păpuși la mine acasă și să transmit spectacolul live pe pagina de Facebook.
Timp de zece săptămâni vor fi spectacole inspirate din colecția “Povești din Pădurea Muzicală”. Vor fi de la ora 19.00, de trei ori pe săptămână: luni, miercuri și vineri. Săptămâna aceasta începem “Săptămâna Vivaldi” – vor fi trei spectacole de teatru inspirate din cartea “Vivaldi și cele patru anotimpuri”. Cred că aceste săptămâni de teatru vor fi binevenite indiferent daca vor fi copiii la școală sau vor fi acasă, cum sunt acum. De obicei, la ora 7 seara ești acasă, te pregătești de culcare și este bine să intri într-un ritm al muzicii care te liniștește.
O să mai fie “Săptămâna Bunătății” în preajma Paștelului, când o să citesc pe pagina de Facebook a cărții, iar, în iunie, probabil, voi avea răgaz pentru “Nesupusele”. În săptămâna cărții “Nesupusele” voi citi povești despre femei remarcabile, femei care au rămas în picioare și nu s-au plecat în vremuri grele. Ele sunt inspirație pentru această perioadă, o perioadă în care trebuie să mergem mai departe, să avem curaj, să avem speranță.
De ce ar trebui copiii și tinerii să învețe, să meargă la școală chiar și când le este greu?
Le-aș spune copiilor și tinerilor că scoala este singura lor șansă să le fie mai bine. Singura, singura.
Și le-aș da exemplul mamei mele care s-a născut într-o familie foarte, foarte simplă. Bunica mea era aproape analfabetă, făcuse doar patru clase. Dar știa să citească și să scrie. Mama mea nu avea nicio carte în casă. Se ducea la o prietenă care avea cărți și se juca cu acea fetiță cu păpușile doar ca între timp să mai citească o poveste. Fetița care avea cărțile se plictisea uneori, iar mama îi zicea: “Acum, te rog, fă-i o baie păpușii și pune-i mult clăbuc”. Și îi dădea diferite sarcini care luau mai mult timp pentru ca ea să poată să citească.
Mama mea și-a dorit să devină medic pentru că atunci când era bolnavă a mers la spital și a găsit acolo o doctoriță foarte blândă, o doctoriță care era îmbrăcată într-un halat medical alb și care mirosea a curat. Iar doctorița aceasta calmă i-a vorbit mamei mele frumos, a mângâiat-o și i-a spus că îi va fi bine. Si i-a fost bine. Această doctoriță a impresionat-o atât de mult pe mama încât și-a spus că și-ar dori să fie ca ea. Și-a spus că ar vrea să facă și ea bine copiilor amărâți, să le dea speranță, să le vorbească frumos. Iar mama a învățat foarte mult, a învățat mai mult decât alți copii care poate aveau părinți intelectuali sau de un anumit statut. Și-a cumpărat cărți cu greu. Inclusiv mama ei, care nu fusese la școală decât patru ani, o asculta, o asculta la biologie. Nu înțelegea mare lucru, dar vedea când nu era precum în carte. O urmărea cu degetul pe rânduri. Efortul mamei sa devină medic a fost foarte mare. Pentru mine nu a mai fost la fel de greu. Pentru că saltul fusese deja făcut de mama. Eu am crescut cu pian, cu franceză, cu foarte multe cărți în casă pentru că mama a făcut efortul acesta.
Le-aș spune acest lucru copiilor mai săraci sau cu mai puține cărți în casă: “Faceți acest efort, mergeți la școală pentru că vă va schimba viața, vă va schimba viața în bine. Și vă va schimba viața, nu doar vouă ci și copiilor voștri. Lor nu le va fi atât de greu precum vă este vouă acum”.
Ai avut vreun moment mai dificil când erai copil sau adolescentă? Cum ai trecut peste el?
Un moment foarte greu a fost când mama a avut o operație foarte complicată și era în pragul morții. A și fost în moarte clinică. Eu aveam 14 ani și eram în primul an la liceu, iar fratele meu avea șapte ani și abia intra la școală. Mama, medic și o femeie foarte activă, a stat la pat în jur de trei luni. A fost un moment în care am dat dus-o foarte greu financiar, aveam bani foarte puțini. Era momentul Revoluției din 1989 când totul era bulversat, schimbat.
Am trecut peste acel moment mai ales pentru fratele meu care avea șapte ani și nu îmi doream să îi pun o povară foarte grea pe umeri. Am fost veselă pentru el, învățam împreună cu el. Îmi amintește și acum că i-am fost ca o mamă în perioada aceea. Eu l-am învățat tabla înmulțirii mult mai devreme decât o făceau alți copii. El știa să citească și să povestească foarte frumos. Trebuia să îi dau lui energie și speranță și astfel m-am mobilizat și eu. Mama s-a făcut bine, iar acum mă ajută cu copiii.
Îmi aduc aminte că în perioada aceea eram în clasa a noua și, fiind primul an după Revoluție, era o efervescență a hainelor. Nu mai trebuia să purtăm uniformă. Copiii veneau în blugi la școală, fiecare se îmbraca după propriul gust, după imaginație. Dar cum noi nu o duceam foarte bine, îmi era jenă să îi spun mamei că aș avea nevoie de haine noi. Crescusem și destul de mult în perioada aceea. Și am ales să merg în clasa a IX-a în uniformă, cu uniforma de clasa a opta. În clasa a opta eram încă în Comunism, în clasa a IX-a nu. Și am fost singura din liceu, din Liceul Ion Creangă, care a mers la școală în uniformă. Multa vreme m-am gândit ce credeau copiii despre mine. Răspunsul a venit acum trei- patru ani de la o fostă colegă care mi-a spus așa: “Cristina, păreai foarte specială cu unifoma ta cu guleraș alb, din dantelă”. În clasa a zecea, mama și-a revenit și am îndrăznit să-i cer să-mi cumpere o rochie, o pereche de pantaloni și nu m-am mai îmbrăcat în uniformă. Probabil unii copii m-au crezut specială, poate unii credeau că este ciudat, dar pentru mine a fost ceea ce am putut să fac din solidaritate pentru mama. Nu mă interesa ce credeau ceilalți, pentru mine era important că nu mă pot duce la mama să îi cer niște bani pe care nu îi avea.
Copiii mei sunt foarte echilibrați, cred și sper că sunt destul de pregătiți să facă față dacă apare o situație de bullying. Este mult bullying și agresivitate în școli, dar, dacă îți pregătești copilul suficient și el știe cine este, este mai greu de atacat la nivelul acesta de imagine. Pentru că bullyingul este foarte mult și despre imagine, iți dinamitează stima de sine și imaginea pe care o ai în ochii celorlalți. Dacă tu știi cine ești, contează foarte puțin ce zic ceilalți, dacă râd de tine. Pentru mine nu a contat. Iată, eram singura fată din liceu cu uniformă. Știam de ce fac asta și am făcut-o cu capul sus. Acesta a fost cazul meu, îmi dau seama că pot fi cazuri mult mai grave, iar fiecare caz trebuie tratat izolat.
Cum treci mai usor de această perioadă în care trebuie să stăm cât mai mult acasă?
Este o perioadă grea, dar nu imposibil de grea. Este mai mult o perioadă de incertitudine, nimeni nu știe foarte bine ce se întâmplă cu adevărat. Știm că trebuie să ne spălăm bine pe mâini, să stăm mai mult în casă, să nu ne întâlnim cu bunicii pentru că îi putem îmbolnăvi. Avem niște reguli simple de igienă.
Dar dincolo de aceaste reguli de igienă fizică, mai trebuie să avem și câteva reguli de igienă mentală. Să încercăm să nu lăsăm zilele să treacă de parcă ar fi vacanță pentru că nu este. Acestea sunt zile de scoală și ar trebui să le luăm în serios. Nu ar trebui să lăsăm zilele să treacă într-o zonă în care nu știm daca astăzi este luni sau marți. Trebuie să avem un calendar, sa avem niște obiective. Și, eventual, pentru că stăm mai mult acasă și nu mai petrecem la fel de mult timp în trafic, să facem ceva ce nu reușeam înainte. Acum avem timp să citim o carte mai complicată sau să învățăm lucruri noi. Este un moment bun să ne punem în aplicare visurile legate de un hobby. Dacă ai visat vreodată să faci schițe de modă, să pictezi, să cânți la un instrument, să știi mai bine o limbă străină, acesta este momentul să investești în tine.
Și mai este ceva. Acum este momentul să fim foarte buni și foarte blânzi, foarte răbdători unii cu alții. Stăm împreună foarte mult, suntem destul de agitați, părinții sunt neliniștiți pentru că nu stiu ce le rezervă viitorul. Trebuie să fim mai politicoși, mai blânzi, mai îngăduitori decât de obicei. Este ca în timp de furtună. Când natura este în vuiet și vaiet, în casă trebuie să fie liniște. Și depinde foarte mult de noi dacă facem o poveste de bine acasă sau de iureș și gălăgie.
Le poti recomanda cititorilor o carte pentru adolescenți și una pentru adulți?
În perioada aceasta, Sasha, băiatul meu în vârstă de 13 ani, a început să citească “Război și pace” de Lev Tolstoi, un roman care îi va lua ceva timp să-l citească. Seara avem obiceul să vorbim despre o carte sau să citim dintr-o anumită carte. De exemplu, acum citim “Istoria omenirii” de Hendrik Willem Van Loon, în special fragmentele despre războiul lui Napoleon în Rusia pentru că “Război și Pace” este o referință directă la acel eveniment. Așa va afla cum s-au întâmplat lucrurile istoric si va înțelege mai bine romanul și motivațiile personajelor de acolo.
Thea, fiica mea în vârstă de 15 ani, citește acum Mihail Sebastian și a citit de curând “Pânza de paianjen” de Cella Serghi. Vreau să o introduc puțin în proza interbelică, să înțeleagă grupul acela de prieteni format din Mihail Sebastian, Cella Serghi, Camil Petrescu și Mircea Eliade. Are de citit un roman din fiecare scriitor și jurnalul Cellei Serghi ca să înțeleagă puțin din istoria de culise a acestui grup.
Desigur, au teme, destul de multe în perioada aceasta. Sunt foarte norocoasă să am doi copii pentru că dacă ar fi fost doar unul ar fi trebuit să mă ocup mult mai mult să îi ocup timpul liber. Ei se joacă mult jocuri precum Catan, citesc împreună, caută pe internet rețete de mâncare.
Pentru adulți, cred că “Nesupusele” este o lectură interesantă în vremuri grele, o carte pe care am scris-o cu alte patru scriitoare. Este vorba de 100 de femei remarcabile, femei care au trecut prin vremuri complicate, femei cărora le-a fost greu, dar au rămas în picioare.
Apoi cred că fiecare ar merita să evadeze puțin. Eu recitesc acum Andrei Pleșu, cartea “Despre îngeri”. Pe Andrei Pleșu l-am avut profesor la facultate, el avea un curs de “Angeologie” și îmi aduc aminte că era amfiteatrul plin.
În perioada aceasta merita să citim acele cărți care ne dau putere, care ne arată cum au fost alți oameni când au trecut și ei prin perioade grele, dar și cărți care ne ajută să evadăm, să mergem în alt registru de spiritualitate.
Contact:
Răspundem problemelor copiilor, părinţilor și cadrelor didactice, anonim și confidențial:
- la telefon: 116 111 (fără prefix), gratuit din rețelele Telekom fix, Telekom mobil, Vodafone și Orange, de luni până vineri în intervalul 08.00 – 20.00.
- pe email: telefonulcopilului@telefonulcopilului.ro, 7 zile din 7, 24 de ore din 24.
