Raluca Antonescu, General Manager Antonescu PR & Consulting, este unul dintre oamenii de PR care, fără a exagera, au schimbat piața de profil din România. Cu o profundă cunoaștere a domeniului în care activează, pasiunea sa pentru arhitectură, de exemplu, este molipsitoare și, prin produse precum A50, singurul ghid al arhitecților de top din România, a readus această superbă și dificilă meserie în lumina reflectoarelor și în atenția publicului. În portofoliul său se află și nume precum brandurile de modă Maria Lucia Hohan și Murmur, dar și unii dintre cei mai mari prducatori de materiale de construcții sau de mașini și magazine de mobilier de lux.
Cum v-ati ales domeniul in care activati?
Nedreptățile pe care credeam că le-am suferit în copilărie și tot ce trăisem în anii de comunism m-au făcut să dezvolt un fel de mentalitate de justițiar, nevoia de a “demasca”, de a-i face pe oameni să se trezească, prin informație, prin cunoaștere. Așa că m-am gândit la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Aceasta după ce renunțasem deja la ideea de a fi arhitect, pentru că descoperisem un coleg care desena mai bine ca mine. Unul dintre dezavantajele faptului că trebuie să ne alegem carierele la vârsta la care înțelegem atât de puțin și ne cunoaștem aproape deloc.
În perioada pregătirii pentru admiterea la facultate, un profesor m-a tot îndemnat să renunț la jurnalism și să mă îndrept către comunicare. Nici nu știam că există o asemenea meserie. I-a luat ceva timp să mă convingă, mai ales că erau peste 20 de candidați pe loc. Mai târziu am devenit om de comunicare, cu specializare în arhitectură, design și construcții. Le-am făcut pe amândouă, în cele din urmă. Azi am trecut la projectmanagement și planuri de afaceri în real–estate. Tot în jurul arhitecturii mă învârt, dar dintr-o cu totul altă perspectivă. Profesorul de la admitere m-a salvat, practic, și nici nu am apucat vreodată să îi spun.
Cum definiti o cariera de succes?
S-au dat atâtea definiții. De fapt, e o chestiune extrem de personală. Putere, bani, influență, relevanță, recunoaștere, moștenire/transcendență, depinde ce vrei să obții, rareori le poți avea pe toate. Eu mi-am dorit foarte mult în prima parte a vieții recunoaștere. La început am muncit pentru mine, egoist, chiar și când făceam proiecte pro-bono, voiam să-mi demonstrez mie ceva. A fost nevoie să devin mamă, să trec de 35 de ani, să citesc anumite cărți, să am anumiți prieteni în jurul meu, să trec prin momente grele, ca să învăț un simplu adevăr: nu e despre mine. Viața asta nu este despre mine. Este despre un tablou mult mai larg. Și abia apoi am început să lucrez cu adevărat pentru ceilalți. Mă uit cu îngrijorare către copilul meu, către copiii prietenelor mele, pe care îi iubesc. Sunt răsfățați cumva, nu prea simt lipsuri, au multă iubire în jur. Sunt plini de calități, foarte talentați, dar au toate șansele să devină adulți deprimați. Nu ai cum să te bucuri cu adevărat de ceea ce ți se întâmplă când etalonul tău este atât de sus. Fără efort și fără suferință nu există evoluție, nu există bucurie. Copii care răzbat prin lipsuri, prin zile fără mâncare, părinți care nu le acordă prea multă atenție, sunt mult mai ambițioși, au ceea ce în engleză se numește grit. “Determinare” în limba română, deși nu e tocmai sinonim. Pentru o carieră de succes ai nevoie de multă determinare și de educație, de informație. Dacă devii printre cei mai buni în domeniul tău, vei căpăta banii și influența necesară pentru a-i putea ajuta pe ceilalți. Și abia atunci începe să fie interesant.
Cum v-a ajutat educatia in cariera?
Mi-a oferit accesul la informație, mi-a format un anume sistem de gândire, m-a obligat să fac lucruri care nu îmi plac, fapt care mi-a prins tare bine mai târziu, m-a obligat să fac efort, să mă chinui, ca un sportiv care suferă de dureri musculare pentru a putea atinge performanța. Mulți copii spun: nu-mi place la școală, mă chinuie, îmi dă informații de care nu am nevoie, la ce îmi folosește mie să fac atâta fizică, atâta gramatică, atâta latină? Sigur, aici este o discuție mai lungă despre programă și modul în care ar putea fi ea predată, dar da, școala este formare, iar formarea nu este nici ușoară și nici plăcută. Vrem să ne transformăm viețile într-o perpetuă plăcere, neînțelegând că abia atunci vom fi pierdut cu adevărat satisfacția și bucuria. Da, e greu să treci prin școală, dar ce viață frumoasă și ce bine poate fi după. Depinde de noi cum folosim antrenamentul acesta. Tatăl meu a fost militar de carieră și îmi povestea despre instrucția cu raniță de nisip în spate, zeci de kilometrii de marș și alergare. Și despre sentimentul că pot zbura, imediat ce scoteau ranița și jucau un meci de fotbal. Ai fi zis că sunt obosiți și că vor dori să se odihnească, să zacă, după atâta efort. Dar meciul de fotbal era atât de dulce după efort. Ceva ce nu prea înțelegi la 12 ani. Determinare și bucuria de după efort. Capacitatea de a trage de tine până ce devii mai “mare” decât ai fost ieri. Școala este un antrenament fără de care intri foarte nepregătit înviață, cu 30 de pași în spate la start față de oricealt copil care, de bine de rău, a terminat o școală.
De ce este importanta educatia?
Omnia mea mecum porto. Am văzut un tatuaj cu acest dicton, un domn. Era scris greșit, lipsea litera “o”, ce metaforă frumoasă. “Tot ce am port cu mine”. Tot ce avea purta cu el, mai ales lipsa de educație. Dar eu cred tare mult în aceasta – sunt ceea ce sunt, nu ceea ce am. Copiii care aleg să rămână în școală sunt oameni care vor putea întotdeauna să o ia de la zero, să construiască orice, oriunde. Ia–i unui astfel de om casa și va găsi o cale de a construi o alta și de a avea un acoperiș deasupra capului între timp. Inteligența, cunoașterea, inventivitatea, bunătatea care vine de multe ori tot din cunoaștere, sunt miracolul cu care se poate construi orice. Bunicii mei au trecut prin război, foamete, inundații, au pierdut de trei ori case construite cu mâna lor. Au luat-o mereu de la capăt și au ajuns să lase moștenire zestrea lor spirituală, dar și zestre materială. Oameni care citeau, care au iubit cartea, care au vrut să învețe câte ceva în fiecare zi. Nu au depins de regimul politic, de ajutoare de la stat, de contextul economic, au depins de ceea ce știau ei să facă, să gândească și să muncească. Și și-au educat copiii să fie și să simtă la fel.
Ati avut momente dificile in timpul scolii (bullying, stress etc)? Cum le-ati depasit?
Până în clasa a VIII-a am fost la o școală de cartier, unde băieții agresau uneori fetele, mulți copii, fiecare se descurca cum putea. Profesorii aveau grijă de noi, însă nu putea să trăiască în locul nostru. Modul în care ne raportam unii la alții, modul în care interacționam unii cu alții, depindea în mare măsură de noi. Eram catalogată ca tocilară și se făceau multe glume proaste. Nu știam de bullying, habar nu aveam ce înseamnă. Dar cu fiecare categorie de public trebuie să vorbești pe limba ei. Așa că am învățat să răspund cu forță fizică, asta respectau mulți dintre colegi, mai ales băieții. Cu alte cuvinte, le-am câștigat respectul prin forță fizică, nu prin rezultatele școlare. Am devenit un fel de vedetă a școlii, eram și tocilară și bătăușă, dar aveam foarte puțini prieteni, aproape deloc. Am prins perioada cu pionieri, comandant de detașament, cu șnur albastru. Copiii nu spun aproape niciodată când sunt agresați, fizic sau psihologic. Până în ziua de azi nu știu ce m-a determinat să nu le spun părinților că eram agresată fizic și verbal. Pur și simplu nu le-am spus, nici lor și nici profesorilor. Dar cumva pe mine experiența aceasta m-a făcut să fiu mai ambițioasă, mai descurcăreață, deși pentru mulți copii efectul este altul, cu totul devastator. Cred că programele de formare care se desfășoară în unele școli ar ajuta mult. Să înțeleagă fiecare copil agresat că problema nu este la el, ci la ceilalți, la agresor. Agresorii, la rândul lor copii nefericiți, din varii motive, la rândul lor agresați de părinți sau de o viață grea și nedreaptă, care se simt neiubiți și triști. Sigur, când ai 13 ani nu te gândești la suferința agresorului și nu stai să faci psihologie cu el. Nici eu nu am stat, dar dacă cineva ar fi vorbit cu mine despre asta, fără care eu să întreb, fără ca eu să spun, tare mi-ar fi plăcut.
Povestiti-ne o intamplare fericita din timpul scolii. Cum v-a ajutat in viitor?
Mi-am fracturat mâna dreaptă, dublă factură deschisă. Nu sună a întâmplare fericită, dar urmează. A trebuit să stau multă vreme cu mâna în ghips și să scriu tezele cu mâna stângă. Inclusiv la limba română. Profesoara de limba română, doamna Grigorescu, o femeie corpolentă și foarte simpatică, stilul autoritar dar cu afecțiune, nu făcea complimente. Tata e venit la scoală să întrebe dacă e cazul să dau teza acum sau să aștept să mă refac și să pot scrie cu dreapta. Nu de alta, dar cu stânga scriam exact în ritmul melcului turbat și nu era neam timp să termin teza. Doamna Grigorescu a insistat să nu pierd timp și materie, pentru că pot să scriu cu stânga mai mult și mai bine decât oricare alt copil din clasă, chiar dacă nu e timp. Mi-a transmis cele mai mari complimente prin tata, legate de talentul meu la română și limbi străine. M-am bucurat că mi-am rupt mâna. Complimentele ei m-au făcut să o iau pe o anume cale, mi-au dat încredere în mine. Sunt sigură că altminteri nu mi-ar fi spus niciodată.
Care era profesorul dvs preferat in scoala? De ce?
Profesorul de limba română din liceul Sfântul Sava, Costache. Era singurul care nu ne cerea să învățăm comentarii pe de rost, care ura de-a dreptul să găsească în lucrările noastre fraze copiate din cărți. Care ne punea pe noi să gândim, să interpretăm, chit că spunem o mare prostie, dar să fie prostia noastră și să fi citit noi toată cartea. Eram la o clasă de mate–fizică, majoritate băieți. Când am început liceul băieții nici nu se uitau către el. Credeau că au venit să învețe mate-fizică și că româna este așa, facultativ, ca la desen, toată lumea ia nota zece. A reușit să îi facă să citească. La bac s-au luat note maxime, nici măcar nu ne-am chinuit prea mult să recapitulăm. Ne-am dus cu toții cu româna pe care o știam de la el, cu cărțile citite cap-coadă și cu părerile noastre. Ne-a făcut să înțelegem materia. Omniamea mecum porto. Fără copiuțe. M-a făcut să pricep că dacă înțeleg ceva nu mai trebuie să “învâț”, nu mai este nevoie de memoria aceea de redare a informației. El și profesorul de matematică, Andronache, care făcea lumină încapul nostru. Parcă se auzea așa, un “Aaaaaaa” în toată clasa, desi nimeni nu zicea nimic. Ne făcea să înțelegem. Și tare bine era.
De ce ar trebui sa isi continue un tanar din ziua de azi studiile?
Pentru că ești ceea ce porți în cap și în suflet. Eu mă declar creștină, aleg să am propria interpretare a creștinismului, asta nu privește pe nimeni, dar cred în Sfânta Treime. Noi suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, o treime. Rațiune (minte), suflet (spirit), corp. Cum am putea fi vreodată întregi, și deci capabili să avem grijă de noi și de ceilalți, să creștem, să evoluăm, dacă mintea și sufletul șchioapătă? Am mai făcut o dată apel la acest exemplu, cu Noica, care a fost bătut crunt de comuniști, să se declare ateu. În cele din urmă a scris pe o foaie, așa cum i-au zis, dar puțin altfel. A scris: Nu, cred în Dumnezeu. Virgula aceea. Și el era liber, acolo, în închisoare, liber și tare sus, mai sus decât toți gardienii și torționarii care intrau la el în celulă. Și fericit. Virgula aceea.
